Despre demnitate (02) – Părintele Daniil de la Rarău și Rugul Aprins

Părintele Daniil de la Rarău (cu nume de mirean Alexandru Teodorescu sau cu nume literar Sandu Tudor sau sub numele monahal Agaton), este inițiatorul mișcării Rugul Aprins și unul dintre cei mai marcanți români ai secolului XX. Scriitor, veteran al ambelor războaie mondiale, monah, stareț al mănăstirii Rarău și profund trăitor al misticismului ortodox, pledând cu dârzenie pentru isihie și pentru dobândirea rugăciunii inimii.

Se naște în București în 22(sau 24, după alte surse) decembrie 1896. Urmează liceul la Ploiești iar în 1916 este chemat pe front cu grad de sublocotenent. În 1920 este demobilizat și revine în București pentru a studia cursurile Academiei de Arte Frumoase, însă din lipsa mijloacelor materiale renunță iar în 1922 pleacă la Constanța și intră în Serviciul Maritim Român, în calitate de ofițer asistent.

Atras de activitatea literară și dornic să-și termine studiile, revine în București în 1924 și este numit profesor secundar la liceul din Pogoanele. În 1925 intră în publicistică sub numele de Sandu Tudor. Primul editorial al său apare în 1925 cu volumul de versuri „Comornic„. În 1927 scrie poemul religios „Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov„, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În același an e chemat de Gala Galaction la Chișinău pentru a ocupa postul de subdirector al Internatului Teologic, durând doar câteva luni, după care revine în București pentru a ocupa postul de secretar al oficiului universitar de ajutorare a studenților din cadrul Universității din București. În acest timp își continua studiile universitare la Facultatea de Filosofie.

În 1929 face o călătorie în Sfântul Munte Athos datorită unei burse, unde rămâne pentru câteva luni. Se întoarce din Athos complet schimbat, cu o bogată experiență duhovnicească. Începe să studieze cu atenție monahismul românesc, fiind atras de Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, dar mai ales de starețul Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Ajunge să călătorească din mănăstire în mănăstire, se preocupă din ce în ce mai mult de rugăciunea inimii și de studiile filocalice, pe care ajunge să le și predice. Dobândește astfel o viziune a profund duhovnicească a vieții luându-l ca punct de referință pe Dumnezeu și străduindu-se să intre în ordinea Duhului.

În 1939 este mobilizat iar în 1942 este arestat alături de alți scriitori și ziariști, dar e eliberat la intervenția Ministrului de Război și rămâne sub arme până în 1944, când este demobilizat. Se întoarce în București și își află familia răzlețită, astfel decide să îmbrățișeze viața monahală– „De acum, toate puterile le voi închina numai chemării celei mai puternice şi mai adânci a vieţii mele. M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos şi adevărurilor lui veşnice. Sunt sătul de vremelnicie”. Își vinde toate averile și intră ca frate în obștea mănăstirii Antim. Se implică în toate activitățile mănăstirii, scrie Acatistul Rugul Aprins al Maicii Domnului și Acatistul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Activitatea care l-a atras cel mai mult, oferindu-i prilejul de a-și pune în valoare darul de organizator, a fost închegarea mișcării spirituale Rugul Aprins.

Rugul Aprins avea să reia, în gândirea ortodoxă românească, un concept dezvoltat mai ales în mistica rusă, pornind de la episodul din Vechiul Testament al rugului care ardea și nu se mistuia de arderea focului, pe care Moise l-a văzut pe Muntele Horeb. Această vedenie preînchipuie, după interpretarea Sfinților Părinți, pe Maica Domnului care, făptură fiind, nu a fost mistuită atunci cănd Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Unii dintre cei care au constituit nucleul de bază al acestui grup au fost părinții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Petroniu Tănase, Felix Dubneac, împreună cu intelectualimireniprecum Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Constantin Joja, Barbu Slătineanu și Gheorghe Dabija. Începe o serie de conferințe în cadrul mănăstirii Antim, obținând binecuvântarea Patriarhului Nicodim și susținuț fiind de starețul mănăstirii, Arhimandritul Vasile Vasilache, acoperind pentru o vreme bănuielile și acuzele de răzvrătire contra regimului comunist.

Părintele Ivan Kulâghin, venit în 1944 de la mănăstirea Optina din Rusia, stabilit la mănăstirea Cernica a fost un adevărat model duhovnicesc pentru membri grupului de la Antim, contribuind fundamental la formarea duhovnicească a mișcării spirituale Rugul Aprins. Cărți precum Sbornicul și Pelerinul rus au constituit manuale de bază ale Academiei de rugăciune și isihie conduse de Părintele Ivan. Atunci când este constrâns să plece în URSS, părintele Ivan îl lasă ca urmaș întru călăuzire (prin binecuvântare și hirotesie) tocmai pe Sandu Tudor.

Prelegerile erau susținute de nume de referință duhovnicească precum mitropolitul Tit Simedrea, starețul Vasile Vasilache și fratele lui, părintele Haralambie Vasilache și toți ceilalți duhovnici care reprezentau nucleul de bază, acestora li se alătură și alți intelectuali precum Tudor Vianu sau Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătură și un grup de studenți de la Teologie, Filosofie, Arte, Litere și Arhitectură. Se obișnuia ca în cadrul acestor prelegeri textul să fie prezentat de către un conferențiar, iar apoi aveau loc dezbateri ale ideilor prezentate. Ca teme abordate se regăseau teme din domeniul teologiei și filozofiei, nicidecum al vreunui sistem politic. Un accent foarte important se punea pe rugăciunea inimii și isihie.

Astfel în perioada 1946-1948, la Antim, s-au desfășurat de la orele 17 conferințe publice cu subiecte religioase și morale, precum: “Isihasmul”, ”Iisus-Logosul Întrupat”, ”Păcatul originar”, ”Rugăciunea inimii”, ”Hristos în mijlocul nostru”, de altfel și discuții asupra marilor mistici ai Filocaliei și altele. Nimic din ceea ce se discuta acolo nu era ascuns și subversiv, de asemenea printre conferențiari, pe lângă intelectualii deja amintiți, s-au numărat și alți oameni de cultură precum bizantologul Alexandru Elian, părintele profesor Dumitru Stăniloae, compozitorul Paul Constantinescu și poetul Ion Barbu (matematicianul Dan Barbilian). La aceste întâlniri participa un auditoriu numeros și divers ca pregătire spirituală, atât bărbați cât și femei printre care preoți, profesori, medici, ingineri, artiști plastici, studenți și credincioși din București.

Prima conferință este ținută chiar de Sandu Tudor și avea titlul “Călătorie spre locul inimii”, era o adevărată pledoarie pentru rugăciunea neîncetată și isihie. Părinții Sofian Boghiu și Adrian Făgețeanu povestesc cum, în cadrul acestor prelegeri, erau trimiși și informatori și securiști ca să observe, uneori să provoace anumite discuții și diversiuni, să pună întrebări nepotrivite sau derutante pentru a rupe atenția oamenilor de la cele discutate și de asemenea să ia pulsul atenției celor prezenți, însă Sandu Tudor îi punea la punct imediat pentru că îi simțea și îi recunoștea. Foarte mulți din membrii mișcării Rugul Aprins studiau viețile Sfinților Părinți, scrierile paisiene de la Neamț, dobândirea rugăciunii, scara Sfântului Ioan Scărarul, însă pentru această comunitate de duh și rugăciune a Rugului Aprins, după cum menționam mai sus, Dumnezeu l-a rânduit pe părintele Ivan Kulâghin (Ioan cel Străin), prin cărțile pe care el le aduce, Sbornicul și Pelerinul rus, acesta îi inițiază în rugăciunea inimii și le descoperă Ortodoxia în expresia ei isihastă.

În vara anului 1947, Sandu Tudor organizează o retragere de o lună de zile la mănăstirea Govora, acolo unde înlocuiesc “ritualul” de zi cu cel de noapte. Tot acolo Sandu Tudor mărturisește pentru prima data în fața celor prezenți (părinții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu, Felix Dubneac și mirenii Andrei Scrima, Valeriu Străinu și Stancovici Virgil) că “intenționez să înjghebez o mănăstire cu monahi intelectuali pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepției materialiste”.

Incomodă pentru autoritățile comuniste ale vremii, mișcarea Rugul Aprins este scoasă în afara legii, conferințele întrerupte și membrii clerici împrăștiați pe la diferite mănăstiri din țară. La data de 12 iunie 1948 Sandu Tudor este arestat și dus la Penitenciarul Jilava, fiind ținut la dispoziția Curții București, Cabinetul Criminali de Război. Stă în arest doar câteva zile.

O dată foarte importantă este cea de 3 septembrie 1948, când fratele Alexandru (Sandu Tudor) primește tunderea în monahism de la IPS Firmilian, Arhiepiscopul Craiovei, schimbându-i-se numele în Agaton iar după un an, pe 3 martie 1950, monahul Agaton este hirotonit preot (ieromonah) la mănăstirea Crasna – Gorj. Ajuns la Crasna, ieromonahul Agaton îl cheamă pe părintele Adrian Făgețeanu și îl însărcinează pe acesta cu amenajarea schitului pentru primirea monahilor intelectuali. Au venit atunci și călugării Antonie Plămădeală (viitor mitropolit), Iuvenalie Ceanvîc de la mitropolia Craiovei, Titus Moldovan de la mănăstirea Polovragi și Hristofor de la mănăstirea Lainici. Toți aceștia au luat parte la conferințele de seară ținute de Sandu Tudor. Părintele Agaton își dorea ca acești călugări intelectuali să traducă din grecește toate cărțile Sfinților Părinți deoarece după cum afirma mitropolitul Firmilian, traducerile existente la acea dată erau departe de original. Din nefericire comuniștii s-au mobilizat rapid și au reușit distrugerea oricărei obști de călugări intelectuali, astfel i-au făcut pe toți cei veniți să plece.

Urmărit continuu la Crasna prin intermediul structurilor de informatori ai Securității infiltrate, ieromonahul Agaton este acuzat pe nedrept că “a desfășurat activitate dușmănoasă, fapt pentru care în 1950 a fost condamnat la 2 ani de închisoare”. La șase luni de la arestarea sa, în luna decembrie a anului 1950, este arestat și părintele Adrian Făgețeanu. Eliberat după 2 ani de muncă grea la Jilava și la Canalul Dunăre – Marea Neagră, părintele Agaton merge la mănăstirile nemțene, Sihla, Slatina și Sihăstria, unde în 1953 primește schima mare și numele de Daniil de la marele duhovnic și predicator român, părintele Ilie Cleopa. Se retrage apoi la schitul Rarău unde devine stareț în 1954 și unde dorește să ducă la îndeplinire dorința și planul său de a clădi o obște monahală din călugări intelectuali, care să traducă cărțile Sfinților Părinți spre a oferi oamenilor hrana Adevărului dogmatic și mistic, dar și să poată combate ateismul sistemului politic comunist, materialismul și secularizarea.

În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, regimul totalitar comunist începe arestările atât ale mebrilor din mișcarea Rugul Aprins cât și a celor bănuiți că erau ascultătorii predicilor și conferințelor părintelui Daniil. Aflându-se în noaptea respectivă în casa profesorului Alexandru Mironescu, părintele Daniil este arestat alături de profesor și de fiul acestuia, Șerban, de asemenea în dimineața zilei de 14 iunie, la schitul Rarău este organizată o percheziție generală pentru confiscarea materialelor așa zis compromițătoare precum scrisorile și scrierile teologice, apologetice și anti-comuniste ale părintelui Daniil, ale ucenicilor din obște și apropiaților lui.

În dosarul penal Rugul Aprins au fost arestați și ulterior inculpați următorii: Ieroschimonahul Daniil (Alexandru Teodorescu sau Sandu Tudor), Ieromonahul Adrian (Alexandru Făgețeanu), Ieromonahul Benedict (Vasile Ghiuș), Ieromonahul Roman (Braga), Arhimandritul Sofian (Serghie Boghiu), Ieromonahul Felix (Petre Dubneac), Ieromonahul Arsenie (Anghel Papacioc), Alexandru Mironescu, Gheorghe Văsîi, Șerban Mironescu, Nicolae Rădulescu, Grigore-Dan Pistol, Gheorghe Dabija, Vasile Voiculescu, părintele profesor Dumitru Stăniloae, Emanoil Mihăilescu. După arestarea lor, mai târziu, au fost anchetați și arestați și alți clerici, monahi, mireni, studenți și elevi, care au fost apoi întemnițați. Cei 14 inculpați în dosarul penal Rugul Aprins au fost acuzați de “uneltire contra ordinei sociale, fapt prevăzut și pedepsit de art. 209, pct. 1, Cod Penal”.

După o anchetă care a durat câteva luni de zile, fiind în arestul închisorii Jilava, în procesul inculpaților din lotul Rugul Aprins, Tribunalul militar îl acuză pe părintele Daniil de “activitate subversivă împotriva ordinii sociale camuflată sub masca mistico-religioasă” și îl condamnă pe acesta alături de ceilalți monahi și mireni, la 25 de ani de temniță grea, confiscarea totală a averii și privarea de unele drepturi. Părintele Daniil este trimis la Aiud și este supus unor grele munci și torturi fizice și psihice, pe care cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunea în inimă, le-a răbdat.

Trece la Hristos, în temniță, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962, pe documentul de deces scrie “hemoragie cerebrală”, mărturiile din interiorul celulei ne spun că într-adevăr a fost bătut în cap și torturat. În felul acesta părintele Daniil are parte de o moarte martirică și și-a încununat viața de mărturisitor prin această ultimă mărturisire și răbdare a crucii suferinței și injosirii. Trupul părintelui Daniil, sfințit de harul Duhului Sfânt prin rugăciunea continuă, suferința și răbdarea pe care le-a îndurat, a fost, din nefericire, aruncat și acoperit (ca și al multora dintre Sfinții Închisorilor) cu gunoaie și pământ în Râpa Robilor, versantul de la marginea orașului și al închisorii Aiud.

Redăm două fragmente din articolele părintelui Daniil:
„Nu suntem nici „fascie”, nici „echipă”, nu slujim nici dreapta, nici stânga. Nu le putem tăgădui însă, în parte, îndreptăţirea lor. Fiecare va fi având o frântură de adevăr [n.n. partidele], dar nu putem sta strâmb numai într-o margine – o latură extremă a vieţii – pentru bunul plac al ciudăţeniei de poziţie. Ce este această barbarie de semne străine, care au năvălit peste noi de la o vreme: cruci încârligate [n.n. zvastica], cămăşi colorate, ciocane şi steaguri roşii sau alte ciudăţenii? Nu le recunoaştem ale sufletului nostru. Simbol pentru noi poate fi o cruce de pe evanghelia lui Neagoe Basarab sau cea a muceniciei lui Brâncoveanu Voievod.”

„Nouă altceva ne trebuie: să ne trezim! Dragostea de moşie, de neam şi lege, nu are nici o legătură cu abstracţiile veacului al XVIII-lea apusean. Trebuie să ne înfăptuim pe noi înşine, ca neam. Ne trebuie să înfăptuim o unitate vie şi românească, a sufletelor, care să ne fie izvor de faptă adevărată, generos creatoare. Ce însemnează unitate vie? Lucru rar aci, pentru noi cei ai ţării acesteia, stăpâniţi de un individualism barbar şi anarhic37. Să nu uităm că la acest ceas problema socială se ridică ameninţătoare şi că, dacă ea nu-şi află o dezlegare, fiinţa noastră ca neam e ameninţată să piară. Fiecare simte nelămurit că întovărăşirea, asocierea, sobornicirea, făcută cu înţelepciune, e condiţia oricărui mers mai departe – social – şi că de această parte se află soluţia. O unitate vie e sforţarea unui mănunchi de oameni complecţi, adică în stare de a se întovărăşi cu semenii lor în credinţă. Credinţa noastră este să înfăptuim „Țara slobodă şi duhovnicească”. Credinţa aceasta a noastră e chezăşia viitorului, în ciuda politicianismului care ne sfâşie. Slujirea patriei cere, însă, răbdare, jertfă şi îndrăzneală spirituală. Spunem tare că numai învăţând şi râvnind „zelul apostolilor, jertfa mucenicilor şi simplitatea călugărilor” vom birui. Poate să zică cineva nu?”

–

După o lucrare de V. M. I.

Să ardem, fraților! Doar astfel putem păstra rugul aprins! (n. e.)

BIBLIOGRAFIE:

www.manastireaantim.ro
www.cuvantul-ortodox.ro
Părintele Ieroschimonah Daniil (Sandu Tudor) – O viață de mărturisire și martiriu pentru Hristos – Arhim. Mihail Stanciu (2017)
Mărturisitori români ai lui Dumnezeu din perioada comunistă. Părinții de la Rugul Aprins și lumina credinței lor – Arhim. Mihail Stanciu (2013)
Părintele Adrian Mărturisitorul – Arhim. Mihail Stanciu (2015)
Părintele Sofian – Model al păstorului de suflete – Arhim. Mihail Stanciu (2015)